Nicolae Popoviciu

Nicolae Popoviciu
Date personale
Născut	29 ianuarie 1903 Biertan, Transilvania, Austro-Ungaria
Decedat	20 octombrie 1960, (57 de ani) Mănăstirea Cheia, Republica Populară Română
Religie	ortodoxă
Ocupație	profesor universitar, scriitor, episcop ortodox al Episcopiei de Oradea
Activitate
Educație	Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena, Facultatea de Filosofie din München
Alma mater	Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți
Pregătire	Nicolae Terchilă
Modifică date / text

Nicolae (Nicoale) Popoviciu (n. 29 ianuarie 1903, Biertan, comitatul Târnava Mare - d. 20 octombrie 1960, Mănăstirea Cheia), doctor în teologie, a fost profesor universitar, scriitor și episcop ortodox al Episcopiei de Oradea din 1936 până în 1950.

Nicolae Popoviciu urmează clasele primare la Biertan, la Școala săsească de aici, în limba germană.

Învață apoi la Liceul din Dumbrăveni, Școala Normală din Sibiu și Liceul ”Andrei Șaguna” din Sibiu, între anii 1923-1927.

În anul 1925 izbutește ca, urmând o veche tradiție românească, să călătorească măcar o dată în viață la Locurile Sfinte din Palestina și Egipt.

Studiile universitare le urmează la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, unde se distinge prin cultură, viață cuvioasă și inteligență. Ca urmare devine bursier la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena între anii 1927-1928 și al Facultății de Filosofie din München între anii 1928-1930. De asemenea urmează cursuri la Tübingen, Leipzig și Breslau, între 1930-1932, ca parte a doctoratului pe care îl susține cu mult succes în 1934 la Cernăuți.

În această perioadă, la 1 septembrie 1929, este hirotonit diacon. Fiind celibatar acest gest însemna angajarea către monahism. La 23 noiembrie 1934 diaconul Nicolae Popoviciu este hirotonit preot de către mitropolitul Nicolae Bălan.

Nicolae Popoviciu cunoștea foarte bine, în afara limbii sale materne (limba română), și limbile germană, greacă veche, greacă modernă, franceză, latină și ungară.

Ca urmare a pregătirii sale deosebite, a calităților dovedite și a vieții curate, între 1932-1936, Nicolae Popovici a fost numit profesor de teologie dogmatică și apologetică, omiletică și limba greacă la Academia Teologică Ortodoxă din Sibiu.

Nu rămâne mai mult timp profesor universitar deoarece este chemat la o slujire mai înaltă, fiind ales pe 28 aprilie 1936 ca episcop al Oradei (sau Oradiei, după o formă mai veche a toponimului). Dorința de a fi pus în această poziție înaltă și grea fusese formulată încă de anteriorul episcop al Oradei, Roman Ciorogariu.

Tuns în monahism la Sfânta Mânăstire Cozia, este hirotonit arhiereu pe 1 iunie 1936, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu și înscăunat la Oradea pe 28 iunie același an.

Va rămâne în acest scaun cinci ani de zile, muncind uimitor de mult și fiind un adevărat păstor al Bisericii lui Hristos. Una din roadele lucrării sale a fost căsătoria a peste 12.000 de orădeni care trăiseră până atunci în concubinaj și o mare îndreptare a moralității orașului. 20 dintre bisericile și casele parohiale ortodoxe ale orașului, construite din lemn, în mare parte vandalizate încă în vremea primului război mondial, au fost înlocuite cu biserici din piatră. Episcopul Nicolae Popoviciu a combătut în predicile sale libertinajul, desfrânarea, alcoolismul, ura dintre nații și numeroase alte patimi, militând pentru curăție, bună înțelegere între oameni, respect reciproc, hărnicie, credință, dragoste de țară etc. Începe demersurile pentru ridicarea Catedralei Ortodoxe din Oradea. Construiește la Beiuș un internat de fete. Instituie un sistem de ajutorare a celor loviți de calamități și nenorociri fiind, asemenea episcopului Pavel Șerpe din București, foarte apropiat de oamenii săraci.

Ca parte a luptei sale pentru buna înțelegere între oameni, în 1938 episcopul Nicolae Popoviciu a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la Congresul Internațional al ”Alianței pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică”, desfășurat la Faris Bad-Larvik (Norvegia). Aici episcopul orădean a susținut o comunicare despre minoritățile din România.

Între 1 aprilie 1940 și 25 martie 1941, episcopul Nicolae Popoviciu devine și locțiitor al scaunului Episcopiei de Timișoara, atunci reînființată. În această calitate a organizat-o și înzestrat-o chiar din fonduri personale. Printre altele, lui i se datorează reședința episcopală și o clădire pentru Consiliul Eparhial, în centrul orașului Timișoara.

Ocuparea Ardealului de Nord de către Ungaria hortistă aduce și ocuparea Oradei. Episcopul Nicolae Popoviciu este reținut și brutalizat de autoritățile ungare de ocupație, apoi expluzat forțat peste hotarul creat de Hitler, Mussolini și Horty.

O vreme, episcopul Nicolae Popoviciu merge în Transnistria, intrată în administrație românească (de la Nistru la Bug), după august 1941. Astfel, el avea să facă parte din prima echipă de misionari de peste Nistru, cea a clericilor ortodocși ardeleni. Este vorba de 53 de preoți și episcopi care, sub îndrumarea mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, va desfășura în Transnistria și Basarabia o frumoasă lucrare pastoral-misionară. La aceasta iau parte și episcopii Andrei al Aradului, Vasile al Timișoarei și Veniamin al Caransebeșului.

Curând însă episcopul Nicolae Popoviciu se va întoarce la păstoriții săi din Crișana. Își așează scaunul arhieresc la Beiuș. Aici, printre altele, se ocupă mult de sprijinirea acelora dintre supraviețuitorii Holocaustului săvârșit de unguri în nord-vestul Transilvaniei care izbuteau să se refugieze în România. Ca întotdeauna, românii, evreii, slavii sau țiganii scăpați din masacrele și persecuțiile hortiste sunt în egală măsură ocrotiți de episcopul Oradei.

Atunci când poate, în vara anului 1942, Nicolae Popoviciu vine din nou în Transnistria, împreună cu protopopul Aurel Mușet, preotul militar Ion Croitoru, preotul profesorCornel Sava și diaconul Aurel Dărăban, secretar eparhial. Ierarhul ardelean a vizitat și a oficiat slujbe la o serie de biserici refăcute de români; a făcut panihide la Catedrala Ortodoxă din Odesa, în memoria celor uciși în atentatul din 21 octombrie 1941, la cimitirul din Valea Dalnicului-Vacarjani și la Bereșani; a vizitat 31 unități militare și 20 de spitale de campanie, unde a rostit rugăciuni de vindecare, încurajând răniții; a sfințit bisericile din Jura și Popencu (jud. Râbnița); a asistat la Congresul Studenților Moldoveni din Transnistria, ținut la Tiraspol; a răspuns invitației ”Școlii de cultură românească pentru învățătorii moldoveni”, din același oraș, unde a rostit două discursuri: ”Raportul dintre știință și credință” și ”Crezul nostru național”. A împărțit 12.000 cărți de rugăciuni și tot atâtea iconițe.

De asemenea a fost în mijlocul soldaților, de câte ori a putut, și după 23 august 1944.

Revenit la Oradea, a fost primit cu foarte multă bucurie și a început să lucreze la refacerea bisericilor și caselor parohiale pângărite sau distruse de hortiști.

Totodată însă începe și o puternică luptă pentru a apăra țara și biserica de influențele comuniste. Atât în predici și în sfătuirile cu oamenii, cât și în lucrările administrative și alegerile bisericești, ierarhul Nicolae al Oradei mărturisește neîncetat credința ortodoxă și opoziția față de ateism, față de ideea luptei de clasă, a urii între clase, a prigonirii oamenilor din motive religioase ori sociale etc. Demască repetat abuzurile bolșevice și susține că un sistem întemeiat pe nedreptate, violență și ură nu va putea dura, prezicând căderea comunismului nu doar în România, ci în întreaga lume.

Prima consecință este opoziția categorică a comuniștilor față de dorința membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a-l alege patriarh. În 1945 candidatul cu cel mai mare sprijin în Sinod era episcopul Oradei, Nicolae Popoviciu. Totuși, față de presiunile extreme ale ocupanților sovietici și colaboraționiștilor comuniști, ierarhul ardelean sprijină - și își convinge și susținătorii să îl sprijine - pe Iustinian Marina.

Între anii 1947-1948 a fost ultimul președintele al Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA).

În 1949, după ce fuseseră deja îndepărtați mulți episcopi ortodocși români, vine rândul pentru Nicolae Popoviciu și Nicolae Colan, care urmau a fi mutați forțat. Opoziția Sfântului Sinod față de acest gest amână acțiunea.

Deși amenințat fățiș, arhiereul orădean merge mai departe în lupta împotriva ateismului, a distrugerii țării și oamenilor sub cizma sovietică. Preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la institutul Teologic a spus: ”A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală și curaj la nivelul Sf. Vasile cel Mare. Probabil, personal, și-a făcut rău politicește. A spus însă lucruri care trebuiau spuse”. Preotul Alexandru Teodorescu din comuna Podu-Rizii, Dâmbovița, a afirmat: ”A vorbit ca și Hristos; preoților le venea să se ducă să-l îmbrățișeze. Cu astfel de vlădici, comuniștii nu vor reuși să distrugă Biserica”.

Pus sub urmărire permanentă de autorități, episcopul Nicolae Popoviciu era o țintă ce trebuia eliminată. Dragostea poporului și a clerului față de un om de maximă onestitate, a cărui dragoste față de cei nevoiași întrecea chiar și mărimea uriașei sale culturi teologice și laice, era însă un scut greu de străpuns. Rezistența anti-comunistă din Ardeal, activă din Maramureș până în Banat, ar fi putut fi alimentată extrem de mult de un gest violent față de un asemenea om. Ca urmare, persecuția se declanșează prin nenumărate controale gestionare și administrative realizate de organului statului, având ca scop blocarea activităților episcopiei și mai ales a lui Nicolae Popoviciu. Autoritățile impuseseră, de altfel, un om al lor, colaboraționistul Andrei Coman, fost greco-catolic și formal trecut la ortodocși, omul serviciilor secrete, drept vicar al arhiereului de la Oradea. Prin intermediul acestuia pe de-o parte culegeau informații din interior asupra lucrării creștine și anti-comuniste a ierarhului Nicolae și, pe de altă parte, executau presiuni permanente pentru a-i schimba atitudinea.

Față de cele întâmplate, Sinodul pune în discuție în toamna lui 1950 caterisirea lui Andrei Coman pentru: defăimarea episcopului (can. 55 Apostolic), nesupunere față de episcop (can. 8 IV) și conspirație împotriva chiriarhului său (can. 18 IV, 34 Trulan). Autoritățile de stat se opun total. În schimb cer demiterea ierarhului Nicolae Popoviciu ca singură alternativă la arestarea lui. Documentele consemnează situația și în această formă:

Pe 2 octombrie 1950, Justinian era chemat de Groza și Dej. Cu prim-ministrul a stat de vorbă de la 7 dimineața până la 12:30. Patriarhul a reluat ulterior discuțiile cu cei doi: ”Situația lui Popovici e mai gravă decât bănuiam. Niciodată nu l-am văzut pe premier atât de supărat; a zbierat pur și simplu la mine. Mi-a spus limpede că, dacă Sinodul nu-l îndepărtează pe Popovici din fruntea eparhiei Oradea, îl va aresta. Dacă nu l-a arestat până acum, aceasta a făcut-o pentru a nu știrbi prestigiul Bisericii...”.

Ca urmare se hotărăște demiterea lui și încarcerarea la o mânăstire. La plecarea de la Oradea episcopul este brutalizat de comuniștii orădeni care luaseră parte la înlăturarea sa. Temându-se de orice apropiere între Rezistența anticomunistă și arhiereul Oradei, comuniștii impun închiderea lui la Mănăstirea Cheia, aflată într-o zonă foarte bine controlată de trupele sovietice de ocupație și de cele comuniste.

Desigur, nici aici episcopul Nicolae Popovici nu a avut parte de liniște. Era urmărit permanent de către agenții și provocatorii trimiși de Securitate, „care vor să discute cu el, dar se ferește, iar unuia i-ar fi spus în față să plece că este agent”, precum se exprima la 7 iulie 1953 față de informatorul „Marcu”. Chiar un călugăr din mănăstire, informator al Securității, avea să-i spună: „Prea Sfințite, păziți-vă de mine, fiindcă eu sunt pus de Securitate ca să raportez tot ce faceți în mănăstire, cu cine stați în contact, cine vă vizitează. Faceți în așa fel ca să vă feriți, să nu vă văd eu”. De asemenea, era șicanat cu percheziții ale Securității, mai ales în chilia în care locuia. Având domiciliul obligatoriu impus de regimul comunist, Popovici era obligat ca, de fiecare dată, când părăsea mănăstirea, să anunțe organele locale de miliție, ceea ce nu făcea, motiv pentru care era urmărit îndeaproape. Este acuzat de sprijinire a rezistenței din munți, anchetat, hărțuit. I se fac percheziții repetat în chilie. Se încearcă până și otrăvirea lui, prin aceeași agenți comuniști infiltrați în mânăstire.

După zece ani de persecuții, prigoane, domiciliu forțat, călătorii sub supraveghere, tentative de otrăvire și numeroase alte suferințe, episcopul Nicolae Popovici trece la cele veșnice în 20 octombrie 1960, la mânăstirea în care era închis sub supraveghere, fiind înmormântat în localitatea sa natală, Biertan.

Episcopul Nicolae Popoviciu face parte dintre episcopii ortodocși postbelici propuși pentru canonizare, fiind socotit ierarh martir de mulți clerici și credincioși.

• Începuturile nestorianismului. Cu specială considerație asupra anatematismelor Sf. Ciril, Sibiu 1933, 76 p.;
• Epicleza euharistică, Sibiu, 1933, VIII + 351 p.;
• Lespezi de altar (cuvântări), Beiuș, 1942, 176 p.

• http://foaienationala.ro/multptimitorului-episcop-nicolae-popovici-foaie-naional-susine-canonizarea-acestuia-numele-de-sfntul-ierarh-martir-nicolae-al-oradei.html
• http://foaienationala.ro/crmpeie-din-activitatea-pastoral-misionar-episcopului-dr-nicolae-popovici-al-oradiei.html
• Episcopul Nicolae Popovici, în lupta deschisă împotriva comunismului, 18 octombrie 2011, Adrian Nicolae Petcu, Ziarul Lumina
• http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicolae-popovici/1085-episcopul-nicolae-popovici-marturisitorul
• http://www.fericiticeiprigoniti.net/nicolae-popovici/745-exilul-episcopului-martir-nicolae-popovici-la-manastirea-cheia
• Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei - fragment de predică, 20 octombrie 2009, Dr. George Enache, Ziarul Lumina
• Decesul episcopului Nicolae Popovici, 29 iulie 2010, Adrian Nicolae Petcu, Ziarul Lumina
• Memoria Bisericii în imagini: Exilul episcopului Nicolae Popovici, 26 noiembrie 2009, Adrian Nicolae Petcu, Ziarul Lumina
• Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei, 3 august 2012, Stelian Gomboș, CrestinOrtodox.ro
• Nicolae Popovici, episcopul Oradei, 27 aprilie 2012, Teodor Dănălache, CrestinOrtodox.ro