Vasile Vlad

Vasile Vlad
Date personale
Născut	4 iunie 1941 (80 de ani)
Cetățenie	România
Activitate
Limbi	limba română
Modifică date / text

Vasile Vlad (n. 4 iunie 1941, Constanța) este un poet român contemporan. A debutat în volum la sfârșitul anilor '60, fără a fi publicat texte în nicio revistă. A fost hăituit de cenzură și marginalizat cu bună știință. Actualmente, poetul este foarte apreciat de unii critici, conform cărora lirica sa anticipează poezia anilor '80-'90. A fost nominalizat de mai multe ori la Premiul Național "Mihai Eminescu" Opera Omnia.

La scurtă vreme după nașterea poetului la Constanța, familia sa își stabilește domiciliul în București. Poetul intră în școala primară la 30 august 1948. Între 1945-1950, tatăl scriitorului, membru de partid, lucrează ca director în Ministerul Metalurgiei, apoi ca director al unei întreprinderi din capitală (Ministerul Comunicațiilor).

Într-o noapte din luna octombrie 1952, Vasile Vlad asistă la arestarea tatălui său, Vlad Constantin. Ulterior, familiei i se comunică faptul că Vlad Constantin s-a sinucis în anchetă, prin defenestrare (motivul din Certificatul de deces fiind "boală nemolipsitoare"). Văduva este amenințată să nu comenteze circumstanțele morții, să nu-și anunțe prietenii și rudele, să nu cheme preot pentru slujba de înhumare. La vederea cadavrului tatălui său, Vasile Vlad, în vârstă de unsprezece ani, izbucnește într-un hohot de râs ce va ține câteva zile, spre stupoarea familiei. Către sfârșitul anului, tânărul începe să versifice.

La 1 februarie 1953, i se stabilește lui Vasile Vlad o pensie de 450 de lei până la majorat. Foștii prieteni ai familiei dispar brusc.

În 1954, tânărul câștigă prietenia unui cărturar orb, M. B., ce lucra la un Dicționar onomastic. Cu ajutorul acestuia, adolescentul pătrunde în anticariatele clandestine din capitală, cunoscând filologi, scriitori, teologi, traducători. Anul următor, îl va cunoaște chiar pe George Călinescu, care îl sfătuie să citească și revistele epocii, exclusiv pentru traducerile din limbile clasice și rubricile documentare.

În 1956, devine elev al liceului "M. Sadoveanu" din București. Ține un jurnal timp de doi ani, scrie poezie și proză (prima sa tentativă romanească datează din 1957: Suflete pierdute). Îi descoperă pe Dostoievski, Eminescu și Shakespeare. La școală, este un elev dificil, afabil, dar irascibil, cu reacții prompte în fața oricărei injustiții, preocupat exclusiv de literatură și artă, domenii în care are deja opinii ferme. Disprețuiește literatura nouă. Are parte de sprijinul câtorva profesori. În 1958, un coleg de clasă este arestat și exmatriculat din toate școlile din cauza unui poem antipartinic. Deoarece nu l-a denunțat, Vasile Vlad intră în atenția Securității. Se cere excluderea sa din U.T.M., dar colegii se împotrivesc în bloc, solidarizându-se cu acesta.

În anul următor, îl cunoaște personale pe Mihail Sadoveanu și obține datorită profesorului său de română un permis la Biblioteca Academiei. După bacalaureat, directoarea liceului (cu care era mereu în conflict) refuză să-i elibereze diploma până în preajma examenului de admitere în facultate, deoarece ar fi batjocorit Imnul de stat.

Începe studiile în 1960 la Facultatea de Litere din București, cu bursă de merit, în urma unui concurs pentru care dosarul care-i certifica originea "sănătoasă" îi fusese respins. Se întâlnește pentru prima oară cu Virgil Mazilescu. Datorită comportamentului non-conformist și delictelor de opinie, este adus în discuția organizației U.T.M., din care își va da demisia. În urma unei dispute cu filozoful Radu Florian, e nevoit să părăsească facultatea.

În 1961, lucrează ca zilier la Institutul de Energetică al Academiei (Secția combustibili solizi). Scrie și dă meditații. Anul următor, urmează cursurile unei secții la Grupul școlar poligrafic "D. Marinescu", de unde pleacă după două trimestre. Se angajează în 1963 la Școala pentru Surzi nr. 1 din București, ca supraveghetor de noapte. Anul următor, o întâlnește pe Alice Botez.

Dând un nou examen de admitere în 1965, Vasile Vlad își reia studiile la Facultatea de Litere. În 1967, predă Editurii pentru literatură volumul Pedepsele. După câteva zile se întâlnește cu Mircea Ciobanu, cel care i-a editat aproape toate cărțile sale. Anul următor (în care mai debutează și Alice Botez, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu ș.a.) apare volumul de debut, fără ca poetul să fi publicat vreun rând în gazete, pentru care nutrește un profund dispreț. Îl cunoaște pe Mircea Cojocaru.

Primește în 1969 Premiul revistei "Amfiteatru" pentru volumul Pedepsele. Răspunzând une solicitări, poetul publică în această revistă trei poezii, poate singurele apărute înainte de perioada postdecembristă în periodice. Îl cunoaște pe Ingmar Bransch, poet de limbă germană, căruia Vasile Vlad îi traduce o carte, nepublicată însă. În urma unui conflict în 1970 cu secretarul de partid și directorul, își dă demisia de la Școala pentru Surzi nr. 1. Predat inițial Editurii pentru literatură, însă respins în două rânduri de Direcția controlului presei și tipăriturilor, deoarece autorul refuză orice imixtiune în text, volumul "Omul fără voie" (sustras autorului și apoi rescris) este retras pe data de 7 martie de la acea editură și predat recent înființatei edituri Cartea Românească. Mihai Gafița pretinde că nu se poate publica o carte cu un asemenea titlu. Cere, înainte chiar de a o citi, schimbarea titlului. Mircea Ciobanu îi vorbește despre Omul fără voie lui Alexandru Ivasiuc, care va fi șocat de lectura acestuia. Zaharia Stancu se arată mirat că nu-l cunoaște pe autor. "Vom face un proces criticii", afirmă Alexandru Ivasiuc, indignat că Pedepsele n-au avut ecou critic. Prin străduința lui Ivasiuc, cartea apare în luna august la Cartea Românească, proiectând totodată și o ediție cu ilustrații de Marcel Chirnoagă, dar proiectul nu s-a finalizat întrucât, din cauza unei note convențional-admirative, semnată de Ivasiuc în revista Luceafărul (Cine e Vasile Vlad?), acesta intră în conflict cu Marin Preda, iar ulterior își dă demisia. Tot în acest an, Vasile Vlad îl cunoaște pe Cristian Simionescu. Pe 13 februarie 1971, Vasile Vlad predă Editurii Eminescu poemul Marele Alergător (machetat și cu schițe de ilustrații de Ion Dogar Marinescu, prietenul său), dar cartea este "pierdută". În același an, volumul Sărbătorile absenței, tipărit la Cartea Românească, este interzis, figurând la loc de frunte pe "Lista" lui Dumitru Popescu. Deoarece autorul refuză categoric propunerea lui Mihai Gafița de a scoate poezii din carte, volumul va fi topit. Împotriva lui, cu toate că nu fusese difuzată cartea, Secția de presă a Comitetului Central al P.C.R. organizează o campanie de presă. În semn de protest, poetul intră în "greva tăcerii", nemaipublicând niciodată în presă înainte de Revoluția din 1989. În pofida dezastrului, predă Editurii Cartea Românească volumul Pâinea tăcerii, pe care îl înlocuiește la 18 noiembrie 1972 cu volumul Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă. În anul următor, Eugen Jebeleanu, care nu-l cunoaște personal pe Vasile Vlad, se împotrivește intrării poetului în Uniunea Scriitorilor. Este acceptat doar ca membru stagiar, în urma unor lungi discuții. Se întâlnește cu Alexandru Monciu-Sudinschi, a cărui carte Rebarbor fusese și ea topită în 1971. Administrația Cimitirului Colentina îi refuză scriitorului prelungirea concesiunii pe încă șapte ani a mormântului în care se află îngroptat tatăl său. Vasile Vlad umblă luni de zile din cimitir în cimitir în căutarea unui loc unde să-i mute osemintele, fără niciun rezultat. După 21 de ani rămășițele pământești ale lui Vlad Constantin sunt transportate în afara orașului. După trei ani de la absolvirea facultății, Vasile Vlad își dă în 1974 examenul de licență cu Nicolae Manolescu (Poezia lui George Bacovia). Refuzând să devină membru de partid, condiție deja pentru obținerea unui post de redactor, Vasile Vlad lucrează anul următor într-o Cooperativă producătoare de adăpători de apă pentru păsări, făcând strungărie fină. Securitatea cere câtorva prieteni apropiați lămuriri despre existența sa. În anul școlar 1975/1976, Vasile Vlad primește o catedră întreagă la Școala generală nr. 145 din București. Peste doi ani școlari, este profesor la Liceul de Metrologie din București. Lui Vasile Vlad nu i se îngăduie să vorbească la Conferința Națională a Scriitorilor (25-27 mai 1977). Înaintea Conferinței, la Adunarea generală a Asociației Scriitorilor din București, Sânziana Pop susține, de la tribună, că "netitularizarea" poeților Dorin Tudoran, Vasile Vlad și Daniel Turcea este o adevărată "rușine" pentru breaslă, solicitând așadar aprobarea Adunării generale pentru titularizare. Prin votul unanim exprimat, Dorin Tudoran și Vasile Vlad sunt titularizați, nu și Daniel Turcea, care publicase doar o singură carte. În 1978, Vasile Vlad este din nou șomer. Apare cartea Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă (un prim volum din o serie de nouă, n-au mai apărut însă alte cărți din serie până acum). Vineri, 8 iulie, întorcându-se cu taximetrul de la Ion Iovan, unde petrecuseră seara împreună cu Sorin Titel, Marius Robescu și Gabriela Adameșteanu, Mircea Ciobanu îl lasă în drum spre casă, în fața locuinței sale, pe Vasile Vlad. Aici poetul este imobilizat de un echipaj de miliție urcat într-o dubă, bătut pe parcurs, de către unul din ofițerii însoțitori și reținut, fără nici o justificare, timp de zece ore la circa de miliție. Se desfășoară Colocviul de poezie de la Iași, unde, hotărât să mărturisească despre condiția scriitorului, Vasile Vlad citește câtorva prieteni textul intervenției sale, dar nu i se îngăduie să vorbească decât după mari presiuni, în ultima clipă când nu mai avea nici un rost. În 1979 primește alături de Dan Laurențiu, Nicolae Prelipceanu și Marius Robescu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie (președintele juriului fiind Marin Preda). Împotriva acestor premii se pornește o amplă campanie de presă. În 1980 câștigă două concursuri pentru ocuparea postului de Secretar literar la Teatrul "Ion Creangă". În 1979 postul este blocat iar în 1980 i se refuză încadrarea, deoarece nu este membru de partid și nici nu acceptă să devină. În seria "Hyperion", Cartea Românească tipărește, cu o postfață semnficativă semnată de Ion Caraion, o antologie cu titlul Omul fără voie în care autorul, cu aprobarea tacită a redactorului de carte, include și volumul topit Sărbătorile absenței. Revista Luceafărul din 8 martie publică o poezie compromițătoare intitulată Timp, semnată Vasile Vlad. Peste două numere, după ce intervine și Caraion, care amenință cu suspendarea colaborării, diversiunea primește o replică fermă. În revistă este inserat o scrisoare a poetului care dorește să lămurească că nu este autorul poeziei Timp, urmată de o notă a redacției care confirmă faptul că între el și Vasile Vlad care a semnat Timp, membru al Cenaclului literar "Pavel Dan" din Turda nu există nicio legătură decât această "coincidență onomastică regretabilă". La București se desfășoară în 1981 Conferința Națională a Scriitorilor, la care nu i se îngăduie lui Vasile Vlad să vorbească. După nouă ani de șomaj, poetul solicită postul rămas vacant prin pensionarea lui Gheorghe Tomozei la Asociația Scriitorilor din București, dar e refuzat. În luna decembrie, după trei memorii adresate Conducerii Uniunii, Vasile Vlad e angajat secretar literar la Uniunea Scriitorilor de către D. R. Popescu, inițial doar cu jumătate de normă. Organizează, în această calitate, pe data de 14 martie 1983, spectacolul Rostire românească, prin care se ridică, alături de Alexandru Paleologu, în apărarea limbii române, amenințată de "limbajul de lemn". Eugen Jebeleanu se prezintă în aceeași zi la D. R. Popescu și protestează împotriva acestei manifestări "legionare". Manifestarea, cuprizând, conform afișului Pagini antologice de literatură, se desfășoară în prezența unui numeros public, bucurându-se de participarea mai multor actori care recită din Eminescu, Caragiale, Arghezi ș.a. Cu o săptămână înainte de 11 iulie, centrul capitalei era împânzit de afișe care anunțau Seara de poezie contemporană din Ciclul Memoria deceniului nouă, urmată de un Concert de jazz susținut de Jonny Răducanu și Harry Tavitian. Urma să vorbească Mircea Ciobanu și să participe Mircea Cărtărescu, Smaranda Cosmin, Dan David, Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Marius Popescu, Ion Stratan, Elena Ștefoi. Pe data de 10 iulie, evenimentul e interzis de Securitate, prin mijlocirea lui Traian Iancu. Din acest moment, Vasile Vlad este complet marginalizat. În calitate de secretar literar al Uniunii Scriitorilor, poetul izbuetște să organizeze singurele manifestări de ținută academică ale Uniunii din acest deceniu. Solitar și inconcensiv, refuză în trei rânduri să devină membru de partid, refuză să scrie telegrame de felicitări pentru conducerea de partid și de stat, refuză să îngrijească volume originale, refuză să participe cu părți sociale la salvarea întreprinderilor de faliment, refuză să participe la Festivalul "Poezia și Pacea", refuză să facă referate de plată pentru broșuri insignifiante, dar bine remunerate, chiar dacă nu apăreau niciodată. În fiecare zi se află în primejdie de a fi dat afară. În 1984, o cunoaște pe pictorița Elena Urdăreanu-Herța, pentru care are o prețuire absolută. Agresat de Securitatea, în seara zilei de 19 februarie 1985, după ce se desparte de poeții Rolf Bosert și Vasile Dan, Vasile Vlad, luând ca bază un Proces-verbal de contravenție, deschide la Judecătoria sectorului 1 (Dosar 1774/1985) un proces împotriva ofițerului agresor, proes pe care-l pierde fără drept de recurs, după ce e părăsit de doi avocați. Îngrijește ediția de zece limbi din Luceafărul lui Mihai Eminescu. Florin Iaru, în 1989, îl pune pe Vasile Vlad în posesia câtorva zeci de exemplare din Sărbătorile absenței, dosite de vechiul gestionar al depozitului Editurii. Securitatea devalizează camera poetului în noaptea de 20 februarie 1990. În 1993, apare o altă antologie, îngrijită de Mircea Ciobanu, în colecția Poeți români contemporani, Omul fără voie. În 2003 apare o ediție de Poeme. A fost nominalizat în ultimii ani de câteva ori la Premiul Național "Mihai Eminescu" Opera Omnia.

„E ciudat și semnificativ în același timp că Vasile Vlad a adoptat de la început, în contrast cu confrații săi genialoizi și redundanți, statutul unui personaj șters, un «om fără voie» manifestându-și prezența prin izolare și retractilitate, adică prin atributele absenței. (...) Prin “Pedepsele”, Vasile Vlad propunea un discurs post-avangardist de o șocantă originalitate în context, conferită mai ales de structurarea negativă a datelor și a canoanelor poetice anterioare; el de-structurează, de-construiește, demolează, subminează, retractează acea stare inefabilă numită crocean (și călinescian) lirism, printr-o asiduă și corozivă cultivare a procedeelor «anti-lirice» aparținând unei “poetici a absenței”.”

—Marin Mincu

„Poezia lui Vasile Vlad este o poezie greu de îndurat. Să ne înțelegem bine: nu de suportat, ci deîndurat. Volume enorme ale unei arhitecturi bolnave de luciditate, supraetajate cu furia de a-și ascunde suplețea originară, mase compacte confesive, retorice, tăiate necruțător de fire subțiri și incandescente de cinism, emfaze curmate brusc de idei-ghilotină, delicte verbale, dicteuri furibunde, cenzurate de conștiința zădărniciei oricărui joc liric, spații de vizionarism suprarealist alături de filigrane înspăimântător de reci în perfecția lor, spații coșmarești create cu frenezie și spulberate de un scepticism funciar, un suflet prins în caruselul eului și amețit de rotirea imaginativă a unei energii devastatoare și poetică exact prin ceea ce are esențial anti-poetic.”

—Dan C. Mihăilescu

„O privire retrospectivă asupra poeziei românești din deceniile nouă și zece ni-l readuce în prim-plan pe Vasile Vlad ca pe unul dintre modelele de scriitură ale câtorva dintre poeții de primă linie afirmați în anii ’80-’90 – printre aceștia, Liviu Ioan Stoiciu (mai cu seamă în “La fanion”), Nicolae Coande (a cărui luciditate agonică din primele cărți îl leagă de “Omul fără voie” al lui Vasile Vlad) și chiar Ioan Es. Pop (citiți “Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă” cu gândul la “Ieudul fără ieșire” sau “Porcec”). Din punct de vedere strict tehnic, volumele sale sunt un reper de neocolit al evoluției discursului poetic românesc postbelic. Vizionarismul intelectualizat al lui Vasile Vlad – subminat constant de autoironie – și originalitatea incontestabilă a discursului său dau măsura acestui poet autentic și asumat care, după numai patru volume (urmate, ce-i drept, de trei antologii), a preferat să tacă în vacarmul generalizat al ultimelor de- cenii.”

—Claudiu Komartin

„Această redutabilă poezie construind vagi miracole cu aparente resturi, cu deșeuri, cu vorbe alterate sau alterabile, infirme, la întâmplare și din cripto-cuvinte sau din combinații sonore "însemnând desigur nimic", este o poezie nu fără părinți, dar despre a cărei dezvoltare părinții săi nu mai dispun de mult, e fantastic și sigur, de nici o informație, o poezie care stă pe tampoane, trenu-i supraîncărcat și aleargă. Ea va rămâne într-un picior, va rămâne într-un deget, va rămâne într-o unghie, va rămâne în cine știe ce calendar fără file prin care bate vântul, însă... va rămâne.”

—Ion Caraion

„Vasile Vlad este un poet al efectelor fără cauze și ilustrează strălucit speța poeților metonimici.”

—Eugen Negrici

Printre cei care au scris despre Vasile Vlad se numără: Laurențiu Ulici, Gheorghe Grigurcu, Marian Popa, Dan Laurențiu, Eugen Simion, Victor Felea, Lucian Raicu, Liviu Antonesei, Ion Murgeanu, Dumitru Mureșan, George Alboiu, Ion Stratan ș.a.

• Pedepsele, Editura pentru Literatură, București, 1968 (Premiul revistei Amfiteatru)
• Omul fără voie, Cartea Românească, București, 1970
• Sărbătorile absenței, Cartea Românească, București, 1971 (ediție retrasă din librării și topită după Tezele din iulie)
• Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă, Cartea Românească, București, 1978 (Premiul Uniunii Scriitorilor)
• Omul fără voie. Antologie, Colecția Hyperion, Cartea Românească, București, 1980 (cu o prefață de Ion Caraion)
• Omul fără voie (antologie), Colecția Poeți români contemporani, Editura Eminescu, București, 1993 (notă bibliografică și tabel cronologic de Mircea Ciobanu; copertă de Daniel Nicolescu)
• Poeme, Colecția Dictatură și scriitură, Editura Junimea, Iași, 2003

• Mihai Eminescu, Luceafărul (ediție în zece limbi), Cartea Românească, București, 1984 (tiraj de 17,555 exemplare dintre care primele 555 exemplare sunt de lux, fiind numerotate și semnate de Vasile Vlad)
• Monolog despre bucuriile mărunte. Antologie de proză elvețiană contemporană, Cartea Românească, București, 1992 (îngrijirea ediției, cuvânt înainte și notele bio-bibliografice de Vasile Vlad)

• Vasile Vlad, Omul fără voie (antologie), Colecția Poeți români contemporani, Editura Eminescu, București, 1993 (notă bibliografică și tabel cronologic de Mircea Ciobanu; copertă de Daniel Nicolescu), p. 189-201
• Poesis International, nr. 1, iunie 2010, p. 26